O tristete intarzie in mine
cum zaboveste toamna pe camp,
nici un sarut nu-mi trece prin suflet,
nici o zapada n-a descins pe pamant.
Cantecul trist, cantecul cel mai trist
vine cu clopotul din asfintit,
il auzi in glasul sterp al vrabiilor
si raspunde din umilinta talangilor.
E toata viata care doare asa,
zi cu zi pe intinderea stepelor
intre arborii neajunsi la cer,
intre apele ce-si urmeaza albia,
intre turmele ce-si pasc soarta pe camp
si intre frunzele care se dau in vant.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Foarte frumos, dar excesiv de trist! Desigur, şi tematica e de vină...Nu ştiu de ce, când spunem toamnă, ne gândim la tristeţe. Toamna este şi anotimpul roadelor, şi al minunatelor culori galbene şi ruginii. Eu aşa vreau să o văd.
RăspundețiȘtergereMă bucur că ne-ai reamintit un poet vechi! O seară frumoasă, cu vise frumoase!