Când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare,
Doar ceasornicul urmeaza lung-a timpului carare,
Caci perdelele-ntr-o parte când le dai, si în odaie
Luna varsa peste toate voluptoasa ei vapaie,
Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreaga scoate
De dureri, pe care însa le simtim ca-n vis pe toate.
Luna tu, stapân-a marii, pe a lumii bolta luneci
Si gândirilor dând viata, suferintele întuneci;
Mii pustiuri scânteiaza sub lumina ta fecioara,
Si câti codri-ascund în umbra stralucire de izvoara!
Peste câte mii de valuri stapânirea ta strabate,
Când plutesti pe miscatoarea marilor singuratate!
Câte tarmuri înflorite, ce palate si cetati,
Strabatute de-al tau farmec tie singura-ti arati!
Si în câte mii de case lin patruns-ai prin feresti,
Câte frunti pline de gânduri, gânditoare le privesti!
Vezi pe-un rege ce-mpânzeste globu-n planuri pe un veac,
Când la ziua cea de mâne abia cuget-un sarac...
Desi trepte osebite le-au iesit din urna sortii,
Deopotriva-i stapâneste raza ta si geniul mortii;
La acelasi sir de patimi deopotriva fiind robi,
Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!
Unul cauta-n oglinda de-si bucleaza al sau par,
Altul cauta în lume si în vreme adevar,
De pe galbenele file el aduna mii de coji,
A lor nume trecatoare le însamna pe raboj;
Iara altu-mparte lumea de pe scândura tarabii,
Socotind cât aur marea poarta-n negrele-i corabii.
Iar colo batrânul dascal, cu-a lui haina roasa-n coate,
Într-un calcul fara capat tot socoate si socoate
Si de frig la piept si-ncheie tremurând halatul vechi,
Îsi înfunda gâtu-n guler si bumbacul în urechi;
Uscativ asa cum este, gârbovit si de nimic,
Universul fara margini e în degetul lui mic,
Caci sub fruntea-i viitorul si trecutul se încheaga,
Noaptea-adânc-a veciniciei el în siruri o dezleaga;
Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umar
Asa el sprijina lumea si vecia într-un numar.
Pe când luna straluceste peste-a tomurilor bracuri,
Într-o clipa-l poarta gândul îndarat cu mii de veacuri,
La-nceput, pe când fiinta nu era, nici nefiinta,
Pe când totul era lipsa de viata si vointa,
Când nu s-ascundea nimica, desi tot era ascuns...
Când patruns de sine însusi odihnea cel nepatruns.
Fu prapastie? genune? Fu noian întins de apa?
N-a fost lume priceputa si nici minte s-o priceapa,
Caci era un întuneric ca o mare far-o raza,
Dar nici de vazut nu fuse si nici ochi care s-o vaza.
Umbra celor nefacute nu-ncepuse-a se desface,
Si în sine împacata stapânea eterna pace!...
Dar deodat-un punct se misca... cel întâi si singur. Iata-l
Cum din chaos face muma, iara el devine Tatal!...
Punctu-acela de miscare, mult mai slab ca boaba spumii,
E stapânul fara margini peste marginile lumii...
De-atunci negura eterna se desface în fasii,
De atunci rasare lumea, luna, soare si stihii...
De atunci si pâna astazi colonii de lumi pierdute
Vin din sure vai de chaos pe carari necunoscute
Si în roiuri luminoase izvorând din infinit,
Sunt atrase în viata de un dor nemarginit.
Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici,
Facem pe pamântul nostru musunoaie de furnici;
Microscopice popoare, regi, osteni si învatati
Ne succedem generatii si ne credem minunati;
Musti de-o zi pe-o lume mica de se masura cu cotul,
În acea nemarginire ne-nvârtim uitând cu totul
Cum ca lumea asta-ntreaga e o clipa suspendata,
Ca-ndaratu-i si nainte-i întuneric se arata.
Precum pulberea se joaca în imperiul unei raze,
Mii de fire viorie ce cu raza înceteaza,
Astfel, într-a veciniciei noapte pururea adânca,
Avem clipa, avem raza, care tot mai tine înca...
Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbra-n întuneric,
Caci e vis al nefiintei universul cel himeric...
În prezent cugetatorul nu-si opreste a sa minte,
Ci-ntr-o clipa gându-l duce mii de veacuri înainte;
Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist si ros
Cum se-nchide ca o rana printre nori întunecosi,
Cum planetii toti îngheata si s-azvârl rebeli în spat'
Ei, din frânele luminii si ai soarelui scapati;
Iar catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit,
Ca si frunzele de toamna toate stelele-au pierit;
Timpul mort si-ntinde trupul si devine vecinicie,
Caci nimic nu se întâmpla în întinderea pustie,
Si în noaptea nefiintii totul cade, totul tace,
Caci în sine împacata reîncep-eterna pace...
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Începând la talpa însasi a multimii omenesti
Si suind în susul scarii pân' la fruntile craiesti,
De a vietii lor enigma îi vedem pe toti munciti,
Far-a sti sa spunem care ar fi mai nenorociti...
Unul e în toti, tot astfel precum una e în toate,
De asupra tuturora se ridica cine poate,
Pe când altii stând în umbra si cu inima smerita
Nestiuti se pierd în taina ca si spuma nezarita -
Ce-o sa-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gândesc?...
Ca si vântu-n valuri trece peste traiul omenesc.
Fericeasca-l scriitorii, toata lumea recunoasca-l...
Ce-o sa aiba din acestea pentru el, batrânul dascal?
Nemurire, se va zice. Este drept ca viata-ntreaga,
Ca si iedera de-un arbor, de-o idee i se leaga.
"De-oi muri - îsi zice-n sine - al meu nume o sa-l poarte
Secolii din gura-n gura si l-or duce mai departe,
De a pururi, pretutindeni, în ungherul unori crieri
Si-or gasi, cu al meu nume, adapost a mele scrieri!"
O, sarmane! tii tu minte câte-n lume-ai auzit,
Ce-ti trecu pe dinainte, câte singur ai vorbit?
Prea putin. De ici, de colo de imagine-o fasie,
Vre o umbra de gândire, ori un petec de hârtie;
Si când propria ta viata singur n-o stii pe de rost,
O sa-si bata altii capul s-o patrunza cum a fost?
Poate vrun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac,
Printre tomuri bracuite asezat si el, un brac,
Aticismul limbii tale o sa-l puna la cântari,
Colbul ridicat din carte-ti l-o sufla din ochelari
Si te-o strânge-n doua siruri, asezându-te la coada,
În vro nota prizarita sub o pagina neroada.
Poti zidi o lume-ntreaga, poti s-o sfarami... orice-ai spune,
Peste toate o lopata de tarâna se depune.
Mâna care-au dorit sceptrul universului si gânduri
Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scânduri...
Or sa vie pe-a ta urma în convoi de-nmormântare,
Splendid ca o ironie cu priviri nepasatoare...
Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel,
Nu slavindu-te pe tine... lustruindu-se pe el
Sub a numelui tau umbra. Iata tot ce te asteapta.
Ba sa vezi... posteritatea este înca si mai dreapta.
Neputând sa te ajunga, crezi c-or vrea sa te admire?
Ei vor aplauda desigur biografia subtire
Care s-o-ncerca s-arate ca n-ai fost vrun lucru mare,
C-ai fost om cum sunt si dânsii... Magulit e fiecare
Ca n-ai fost mai mult ca dânsul. Si prostatecele nari
Si le umfla orisicine în savante adunari
Când de tine se vorbeste. S-a-nteles de mai nainte
C-o ironica grimasa sa te laude-n cuvinte.
Astfel încaput pe mâna a oricarui, te va drege;
Rele-or zice ca sunt toate câte nu vor întelege...
Dar afara de acestea, vor cata vietii tale
Sa-i gaseasca pete multe, rautati si mici scandale -
Astea toate te apropie de dânsii... Nu lumina
Ce în lume-ai revarsat-o, ci pacatele si vina,
Oboseala, slabiciunea, toate relele ce sunt
Într-un mod fatal legate de o mâna de pamânt;
Toate micile mizerii unui suflet chinuit
Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Între ziduri, printre arbori ce se scutura de floare,
Cum revarsa luna plina linistita ei splendoare!
Si din noaptea amintirii mii de doruri ea ne scoate;
Amortita li-i durerea, le simtim ca-n vis pe toate,
Caci în propria-ne lume ea deschide poarta-ntrarii
Si ridica mii de umbre dupa stinsul lumânarii...
Mii pustiuri scânteiaza sub lumina ta fecioara,
Si câti codri-ascund în umbra stralucire de izvoara!
Peste câte mii de valuri stapânirea ta strabate,
Când plutesti pe miscatoarea marilor singuratate,
Si pe toti ce-n asta lume sunt supusi puterii sortii
Deopotriva-i stapâneste raza ta si geniul mortii!
1881,1 februarie
