Epistola sfântului ambasador Klemm către români
Motto:
„Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane!”
Radu Gyr
Perplexitate, teamă, revoltă, durere, dispreț, milă, ilaritate,
disperare… Acestea sunt câteva dintre ingredientele cocktailului de
sentimente insuflate de fabuloasa epistolă a Excelenței Sale,
Ambasadorul Statelor Unite ale Americii în România, domnul Hans Klemm,
transmisă unui român fictiv cu numele James Bond.
Am fost avertizat că dacă voi da expresie publică amintitelor
sentimente soarta mea nu va fi deloc bună și pentru o clipă m-am
speriat. Mi-a apărut atunci înaintea ochilor imaginea lui Corneliu
Coposu care spunea că față de suferințele îndurate de acest neam pentru a
supraviețui cu demnitate, câțiva ani de pușcărie nu contează. Mi-am
amintit și cuvintele Președintelui american Franklin-Delano Roosevelt
care avertiza că în situații limită singurul lucru de care trebuie să ne
fie frică este frica însăși. Cu acestea în cuget am început să scriu.
1. Perplexitatea mea are două cauze. Pe de o parte, descoperirea
faptului că reprezentantul cel mai înalt al Americii pe lângă una dintre
națiunile cele mai pro-americane din lume, nu știe nimic și dacă știe
nu înțelege nimic despre cine este, ce apără și pentru ce luptă această
națiune. Pe de altă parte, reconfirmarea faptului că Ambasadorul SUA în
România lucrează cu hărnicie împotriva intereselor țării sale aici.
Este uluitor să constați că SUA au trimis în România un ambasador
care nu înțelege diferența între modul de formare a națiunilor
central-europene – pe criteriul etnic și pe baza unui trecut comun – și
cel în care s-a format națiunea americană – pe criteriul civic și pe
baza unui proiect de viitor comun. Istoria statelor europene este lungă
și fără aportul ei identitar viitorul este de neimaginat. Istoria SUA
este scurtă și de aceea, memoria neavând obiect, imaginația se dezvoltă
nestingherită de constrângeri identitare. Orizontul european este
fragmentat; cel american este global. Poate că este mai plăcut și mai
eficient să fii american decât european. Este mai confortabil să poți
spune că patria ta este acolo unde îți este bine (ubi bene ibi patria)
decât să vrei cu tot dinadinsul să fie bine în patria în care strămoșii
tăi și-au zidit casa. Nu le poți cere însă europenilor să facă saltul
imposibil peste propria umbră numai pentru că tu nu ai umbră și vrei ca
toți să îți fie asemeni.
Cu privire la națiunea română, domnul ambasador nu știe că
naționalismul său a fost totdeauna de natură geopolitică, românii
urmărind mereu să își consolideze securitatea iar nu să își afirme
superioritatea față de alte comunități etno-culturale. Creștinismul
românesc (și aici includ și cea mai mare parte a minorităților
naționale) este inspirat de Dumnezeul iubitor și milostiv al Noului
Testament iar nu de cel războinic și răzbunător al Vechiului Testament
cu care au venit în bagaje pionierii americani. Biserica ortodoxă română
este o biserică apostolică și prin aceasta aristocratică, respectiv una
tolerantă și laică (sic!), lispită de tentații politice sau practici
prozelitiste, cum este cazul majorității confesiunilor americane. Ca
stat, deși fondată pe principiul naționalităților, România este astăzi o
națiune civică, seculară și multiculturală. În mod tradițional ea este
un spațiu de imigrare iar nu de emigrare (cu excepția relativă a ultimei
jumătăți de secol), care nu se teme de străini tocmai întrucât i-a
asimilat în mod pașnic pe toți cei care s-au stabilit pe teritoriul ei.
Că au venit aici ducând în mână ramura de măslin sau au cerut pământ și
apă, toți străinii ajunși pe ceea ce este astăzi teritoriu românesc,
s-au făcut, vorba poetului, o apă și-un pământ. În felul ei România este
un creuzet cultural (melting pot) ca și America, cu mențiunea că în el
nu se topesc și se amestecă identități diferite ci identitățile sosite
mai târziu se integrează într-un fond preexistent care astfel se
transformă mereu rămânând în esență același (sic!). Spre a-și feri
supușii de o asemenea asimilare, Imperiul Otoman le-a interzis
musulmanilor să se stabilească la nord de Dunăre, în Principatele
danubiene, să își întemeieze aici afaceri sau să își construiască
moschei. De aceea peisajul românesc nu este marcat de prezența
pitorească a minaretelor, cum se întâmplă în Balcani. “Visul românesc” a
fost pacea; spre deosebire de “visul american” care a fost dominația.
Dacă ar fi știut toate acestea, domnul ambasador al SUA ar fi înțeles
că actuala problemă a refugiaților arabo-musulmani nu are pentru români
caracter cultural ci ține de securitate. În consecință ea nu are a fi
rezolvată în termeni morali ci din perspectivă geopolitică. A o aborda
din alt unghi este egal cu a le spune românilor că parteneriatul
strategic româno-american nu valorează doi bani. Or, dezamăgirea
românilor și americano-scepticismul subsecvent ei sunt în defavoarea
Americii, mai ales în contextul celui de al treilea război mondial în
curs de desfășurare.
2. Sentimentul de teamă are și el două rațiuni.
În primul rând, convingerea că antiamericanismul în creștere
galopantă al românilor, pe focul căruia toarnă gaz prin panseurile sale
însuși ambasadorul american, reprezintă o gravă amenințare la adresa
securității naționale a României.
În al doilea rând, teama descinde din revelarea faptului că planul
SUA nu ar fi acela de a avea în România, cu bunele și relele ei, un
partener strategic ci de a demola identitatea „vechii Românii” pentru ca
pe ruinele ei să clădească, după expresia dlui Klemm, „o nouă Românie”;
nu neapărat islamică ci anațională și prin asta neeuropeană. Această
Românie nu este descrisă de ambasadorul american de manieră afirmativă,
substanțială și pozitivă, ci de manieră exclusivă, procedurală și
negativă. „Noua Românie” nu oferă ci exclude – exclude „corupția”,
adică, potrivit Codului lui Klemm, pe toți cei care apără identitatea și
interesele „vechii Românii” – și nu zidește ci ordonează – adică
instaurează teroarea statului așa zis de drept, prin care știm deja că,
în virtutea aceluiaș Cod, se înțelege „complexul militar-judiciar”
fundamentat pe concepții autoritar-populiste, care se învârte în jurul
axei DNA-SRI.
Analizând mesajele simbolice ale recentului bilanț al DNA am dovedit
că acestă instituție și universul al cărui centru este, dezvoltă o
mentalitate de tip totalitar. Nu mai revin asupra argumentelor. Cum
atunci când vorbește de „stat de drept” dl Klemm totdeauna la acest
univers se referă, înțelegem ce are în vedere atunci când ne spune că
proiectul „noii Românii” are ca obiectiv principal omnipotența „statului
de drept”. Dacă Lenin se pare că dorea să organizeze statul ca pe o
pușcărie perfectă în care urmau a fi reduși la neant dușamnii de clasă
ai proletariatului, „statul de drept” al domnului Klemm, inspirat de
ideologiile dreptei radicale, ambiționează realizarea unui cadru similar
dar pentru exterminarea dușmanului de rasă. Nu este vorba de rasă în
înțelesul etnic, căruia naziștii îi dădeau o conotație biologică, ci în
înțeles cultural. Tot ereditatea este în discuție dar nu cea biologică
ci cea culturală. Iată ce ni se pregătește. Să spunem lucrurilor pe
nume.
3. Sursele revoltei față de acest mesaj sunt multiple. Cum să nu te
revolți atunci când îl vezi pe ambasadorul american că îți vorbește
sfătos despre statul de drept, în timp ce încalcă fără remușcări normele
dreptului internațional codificate în Convenția de la Viena privind
relațiile diplomatice dintre state?! Cum să nu te cuprindă o sfântă
indignare când același domn te îndeamnă să îi primești cu căldură și
chiar să îi naturalizezi cu generozitate pe imigranții arabo-musulmani,
la numai câteva săptămâni după ce tot el ne explica cu aceeași
convingere că ridicarea vizelor de călătorie pentru români în SUA este
exclusă și în timp ce țara sa a înălțat un zid (asemănător celui
construit de comuniști la Berlin în timpul Războiului Rece) pentru a
opri imigrația mexicană!? (Imigrație care înseamnă de fapt revenirea
mexicanilor pe pământurile de unde au fost izgoniți prin forța armelor
de nobilii înaintași ai dlui Klemm.) Cum să nu ți se urce sângele la cap
când reprezentantul SUA ne îndeamnă să căutăm un Einstein printre
sărmanii refugiați arabi fugiți din calea haosului ucigaș pe care tocmai
necugetata politică americană l-a stârnit dar nu suflă o vorbă despre
repatrierea Einstenilor români din Sillicon Valley, răpiți nouă în
detrimentul viitorului „vechii Românii”!? Cum să nu te apuce nebunia
când cel care zi de zi îi îndeamnă pe români să se urască între ei, să
își renege conducătorii și să își distrugă elitele, le cere să îi
iubească pe străini?! Nerușinarea se pare că nu are margini.
4. Textul ambasadorului Klemm este pentru mine și o sursă de imensă
durere. Sunt inițiatorul parteneriatului strategic româno-american.
Ideea acestui parteneriat s-a născut în biroul meu de la Ministerul
Afacerilor Externe, în discuțiile cu consilierii mei și ea a fost dusă
de mine la Washington cu prilejul vizitei efectuate acolo în aprilie
1997. Atunci am afirmat o dorință care sintetiza o întreagă filosofie
politică: „prefer ca România să devină membru NATO ca partener strategic
al SUA decât să devină partener strategic al SUA ca membru NATO.” Tot
atunci – și de atunci încoace fără încetare – le-am spus compatrioților
mei că parteneriatul cu SUA reprezintă principala garanție a securității
noastre și că dacă nu dorim ca marile puteri euro-atlantice și
euro-asiatice să facă tot felul de tranzacții peste capul nostru și pe
seama noastră (aceasta incluzând strivirea noastră în cleștele
geopolitic ruso-german), este esențial să menținem o relație specială cu
Washingtonul, bazată pe inserarea utilă a României în strategia
americană din regiunea Mării Negre și la gurile Dunării. Aceste idei,
analizate și acceptate de principiu cu omologul meu, Secretarul de Stat
Madeleine Allbright, și adjunctul acesteia, Strobe Talbott, au fost
confirmate odată cu vizita oficială a Președintelui Bill Clinton la
București, în iulie 1997, și transpuse în limbaj tehnic prin documentul
convenit de mine cu asistentul Secretarului de Stat, Mark Grossman, tot
la București, în toamna aceluiaș an. La baza parteneriatului așezasem cu
mândrie și speranță cei patru „C”: comunicare, consultare, concertare,
cooperare. Ulterior aveam să coprezidez împreună cu fostul Secretar
american al apărării, William Perry, Comitetul de acțiune al
parteneriatului strategic româno-american.
Ce poate fi mai dureros decât să vezi un asemenea proiect năruindu-se
sub povara aroganței, frivolității, stupizeniei și iresponsabilității
strategice dovedite de urmașii celor care l-au construit?! Ce poate fi
mai trist decât constatarea că „parteneriatul celor patru C” se
transformă într-un jalnic protectorat care nici măcar nu urmărește
salvarea României istorice ci înlocuirea ei cu o „nouă Românie” fără
trecut și vitregită de identitate, proiectată în laboratoare
neromânești, inspirată de modele neromânești și croită după interese
străine națiunii române autentice?! Ce poate fi mai tragic decât
sentimentul că ți-ai împins compatrioții pe un drum care riscă să îi
ducă spre neant, spre dispariția din istorie sau, în cel mai bun caz,
spre rămânerea la periferia istoriei ca o națiune-surogat?! Vă asigur că
este o durere atât de mare încât nici o alta nu mai contează și nici o
amenințare nu mai sperie.
5. De unde vinde disprețul? Excelența Sa vorbește românilor pe un ton
profesoral. Le dă exemple din viață. Spune ce le lipsește. Îi îndeamnă
să fie buni și înțelepți. Le explică „pe înțelesul lor” la ce sunt utili
imigranții și de ce valul lor nu este o „invazie” ci o „oportunitate”.
Nu știu dacă dl. Klemm își dă seama dar procedând astfel el ofensează
inteligența unui întreg popor și abuzează de ospitalitatea sa.
Bunăvoința afișată ostentativ nu este decât ipocrizie. Reacția față de
asemenea prelegeri moraliste nu poate fi decât aceea de dispreț.
Dincolo de atari aspecte, nu poate scăpa atenției o presupusă
subtilitate. Ambasadorul american face apel la mila românilor față de
cei izgoniți de nevoi existențiale de pe melagurile lor natale, spre a
aluneca ușor de la ideea ca aceștia să fie găzduiți în România la aceea
ca ei să fie naturalizați în România. Soluția preconizată nu este așadar
provizorie ci definitivă. Acești noi cetățeni români, ne învață domnul
Klemm, nu numai că vor contribui la construirea unei economii românești
vibrante ci și la făurirea unei culturii românești tot atât de vibrante.
Cum, spre deosebire de economie, care are legi universale și
beneficiază de tehnologii globalizate, cultura este un mod specific de a
crea valori și de aceea conferă identitate unei națiuni, rezultă că, de
fapt, ni se sugerează că românii trebuie să renunțe la actuala lor
identitate; că actuala cultură românească ar trebui să se stingă pentru a
face locul unei alte culturi. Lucru perfect coerent cu teza „noii
Românii”, precum și cu aceea a distrugerii, inclusiv prin condamnări
penale și încarcerări, a elitelor României vechi. Aflăm astfel de unde
vine ideea „resetării întregii clase politice românești” strigată în mod
spontan de niște „tineri frumoși și liberi” dar spălați pe creier,
apăruți din neant și dispăruți tot acolo, ale căror „juste doleanțe”
privind înlocuirea unui guvern democratic cu unul tehnocratic au fost
susținute public de ambasadorul SUA.
Venite din partea unui inamic, asemenea șmecherii subversive sunt de
înțeles. Când ele sunt opera unui aliat, se numesc trădare și trebuie să
li se răspundă cu întregul dispreț cuvenit trădătorilor.
6. Domnul Hans Klemm mi-a trezit, însă, și mila. Cred că pe undeva el
este de bună credință. Asta în sensul că face răul cu convingerea că
face bine. Atâta știe, atâta înțelege, atâta spune.
Domnia sa face parte dintre aceia care sunt convinși că pe lume este
doar atâta lumină câtă intră pe fereastra casei. De aceea nici nu și-a
dat seama că prin spusele sale îi va ambarasa nu numai pe americanofobi
ci și pe americanofili; ba chiar și cozile de topor năimite din România
care, iată, s-au limitat la a difuza sec și fără comentarii
„învățăturile” domnului Klemm ca pe un simplu editorial, deci ca pe
produsul unui gen literar prin care autorul comunică liric exclusiv
opinii personale.
La urma urmelor ambasadorul are dreptate când spune că imigranții
aduc cu ei energii proaspete, imaginație, inițiativă, forță de muncă,
spirit antreprenorial, îmbogățind cu ele țările în care se așează. Când o
asemenea țară este una ca România, cu o populație rărită, îmbătrânită
și cam leneșă, un asemenea aport de resurse umane este o binefacere.
Dacă acceptându-l arăți și empatie pentru niște bătuți de soartă
obligați să își părăsească vetrele străbune și să își caute norocul
printre străini, cu atât mai bine. De ce atunci atâta supărare? Aceasta
nu poate fi decât propagandă antiamericană pusă la cale de ruși sau
eventual de nemți; nu-i așa? Virulența ei arată că „industria
anticorupției” mai are mult de lucru și că secția judecătorească a DNA
trebuie să își intensifice eforturile pentru a trimite la ghilotină pe
„teroriștii” care dinamitează șantierul “României americane”.
Instincul îmi spune că domnul Klemm este un om onest și loial. El
crede sincer că ceea ce spune este purul adevăr și că spunându-l
servește cu devotament pe cei care l-au trimis în România și interesele
legitime ale țării sale. De aceea muncește cu hărnicie pentru a le
explica românilor ce așteaptă SUA ca ei să facă spre binele lor și al
parteneriatului transatlantic. Cu cât explică mai mult, însă, cu atât
devoalează mai mult proiecte de a căror malignitate nu este conștient și
care îi înstrăinează pe români de acest parteneriat, altminteri, în
formula lui inițială dar și în condițiile actualelor raporturi
internaționale de putere, atât de necesar lor.
Această contradicție între iluzie și realitate, între intenții și
fapte, între așteptări și rezultate, este sursa legitimă a unei imense
tristeți.
7. Ea este însă și declanșatoarea unui imens hohot de râs; căci originea comicului stă în diferența dintre aparență și esență.
Domnul ambasador nu știe despre ce vorbește. Bunăoară nu știe că la
contactul dintre civilizații diferite înflorește corupția, crima
organizată, terorismul și traficul ilicit. Nu știe – sau a uitat,
întrucât corectitudinea politică îi cere să uite – că imigranții
europeni care au traversat Atlanticul cu poruncile Vechiului Testament
în suflet, nu s-au stabilit în sânul unei comunități etno-culturale
preexistente, ci și-au fondat coloniile (viitoarele SUA) pe un teren
pustiit de băștinași prin aceleași metode sângeroase prin care, în
antichitatea biblică, evreii și-au luat în primire „pământul promis”. Nu
știe că sintezele culturale necesită secole spre a se realiza fără
violență iar asta numai în măsura în care aportul nou vine gradual și în
doze mici. Altminteri orice forțare alimentează xenofobia, intoleranța,
purificarea etnică, genocidul și alte crime similare ce chiar dacă nu
pot fi scuzate, pot fi explicate; căci răul, după cum spune Shakespeare,
nu este în stele ci este în noi. Ar fi suficient ca domnul Klemm să
studieze istoria țării de origine a familiei sale, Germania, pentru a o
afla. Ca american de primă generație probabil că nu a făcut-o; așa cum
nu vor fi lăsați să o facă cu istoria patriei lor nici românii de
„ultimă generație” hărăziți a fi constructorii „noii Românii”.
Nu știe dar vorbește domnul ambasador. Vorbește pentru că nu știe.
Mai cu seamă nu știe că nu știe. Or, acest contrast dintre seriozitatea
cu care vorbește despre ce nu știe crezând că dânsul știe iar noi nu
știm, pe când în realitate noi știm dar dânsul nu știe, provoacă o
ilaritate de nestăpânit. Mai ales la un popor care, potrivit lui Petre
Țuțea, este trist (cum să nu fii trist cu asemenea aliați?!) dar are
mult umor.
8. Toate aceste sentimente se sintetizează într-unul de disperare. Aceasta are explicații multiple și oarecum contradictorii.
Nu ar fi corect să nu spunem că unele dintre aspectele relevate de ambasadorul Hans Klemm sunt juste.
Declinul demografic al Europei este o realitate. Europa are nevoie de
sânge proaspăt și energii noi. Cum demografia este mama istoriei,
tendințele ei actuale pe „bătrânul continent” sunt îngrijorătoare și
impun schimbarea politicii în domeniul azilului și imigrației. O
politică obligatoriu europeană a cărei adoptare a întârziat nu din cauza
României ci a șovinismului bunăstării, specific democrațiilor decadente
din Europa occidentală.
Este de asemenea adevărat că globalizarea este un fenomen natural și
că separarea strictă a națiunilor culturale nu mai este realistă. De
altfel, în istorie au dispărut atâtea mari civilizații – cea asiriană,
cea babiloneană, cea egipteană etc. – iar omenirea a mers înainte. În
măsura în care națiunile sunt un produs natural al istoriei ori cel
puțin au fost impuse de nevoi apărute natural pe o anumită treaptă a
istoriei, ele nu pot fi menținute artificial, împotriva mersului
istoriei. Solidaritatea umană, pe deasupra frontierelor culturale care
în mod tradițional ne despart, este azi nu doar o țintă nobilă, de
atingerea căreia depinde pacea universală, dar și o țintă posibil de
atins. Această idee stă la baza proiectului UE ca uniune de națiuni și
de cetățeni.
Deocamdată este greu de conceput o lume în care valorile morale
abstracte iau locul intereselor – individuale sau naționale. Egoismul
rămâne să domine acțiunea oamenilor și a statelor. Nici o națiune nu
poate lăsa garda jos în asemenea condiții. Ceea ce se poate face este,
însă, ca, prin gestiunea comună a resurselor necesare dezvoltării,
interesele naționale să poată fi definite de manieră convergentă într-un
context geopolitic comun iar competiția dintre națiuni să fie moderată,
lăsând locul concurenței dintre persoanele private. Totodată, este
posibil ca egoismul exclusivist primitiv, de factură tribală, să fie
înlocuit de solidaritate ca unică formă de egoism inteligent.
Or, te apucă disperarea când vezi cum o dezbatere serioasă, rațională
și pozitivă asupra tuturor acestor teme esențiale este compromisă prin
intrarea unui elefant moralist în magazinul de porțelanuri al
multipolarismului asimentric global, amplificându-i dezordinea și așa
uriașă.
După cum tot disperare se naște la constatarea refuzului diplomației
americane (sau poate numai a ambasadei SUA la București) de a lua
contact cu toate segmentele societății românești pentru a le asculta și a
înțelege astfel mai bine realitatea românească. În loc să primească
mâna întinsă de către românii care iubesc America precum sarea în
bucate, dl ambasador Hans Klemm, asemenea unui Rege Lear american,
preferă să se intoxice cu lingușirile înșelătoare ale unor prieteni
falși, în spatele cărora nu este exclus să se ascundă chiar adversarul
strategic de care se teme.
În fine, la disperare te duce inacțiunea servilă a diplomației
românești. Nu este posibil ca văzând cum principalul tău parteneriat
strategic se prăbușește sau se transformă într-un proiect neocolonial,
să rămâi în pasivitate cu un zâmbet complezent, sperând că potopul va
veni după plecarea ta. Domnul ambasador Klemm ar fi trebuit de mult
invitat la MAE pentru o discuție clarificatoare. În paralel, ambasadorul
României la Washington ar fi trebuit să ceară audiență la Secretarul de
Stat John Kerry spre a-i exprima îngrijorarea față de demersurile
diplomației americane la București, demersuri susceptibile să afecteze
atât securitatea României cât și interesele vitale ale SUA în Europa
orientală. Sunt convins că prin asemenea gesturi ceva s-ar putea
îndrepta. Nimeni nu ridică însă un deget. Nimeni nu ajută America să
înțeleagă și România să se salveze. Ceea ce este exasperant.
De aceea, totul rămâne pe umerii societății civile sau mai ales la
voia hazardului unor luări de poziție izolate precum cea de față.
Știu că acest text va trezi reacții murdare. Echipa de zgomote a
forțelor întunericului va sări să spună că sunt agent al Rusiei, că sunt
corupt, că sunt naționalist și xenofob, că nu știu formula apei, că
sunt conspiraționist, că sunt nepotul lui Brucan sau al mai știu eu cui,
un hybris fără principii care se sinucide numai pentru a atrage atenția
asupra sa. Eu care am creat parteneriatul româno-american; eu care am
redactat Declarația de la Oradea privind România civică și
multiculturală; eu care am denunțat printre primii corupția de sistem
din România și de corupt ce am fost am rămas printre cei mai săraci
oameni politici români, al cărui nume nu se găsește în nici una dintre
rețelele de prădători vinovați de pauperizarea țării.
Toate acestea nu contează. Fiecare are o viață și această viață este
arma cea mai puternică prin care poate înfrânge răul. Nimic nu poate
alunga mai eficient tenebrele și mobiliza mai mult forțele binelui decât
acceptarea senină a crucii. De aceea, pentru a-i convinge pe români să
nu se teamă ci să se ridice în apărarea identității, demnității și
libertății lor, am spus ceea ce am spus. Dixit et salvavi animam meam
(am spus și astfel mi-amsalvat sufletul )
Adrian Severin
