ROMANIA : NICHITA STANESCU - Spre Andromeda

E-un viitor pe care-l poti atinge cu geana,
indaratnica mea femeie.
Nu-i un joc, e numai un adevar ce va fi
la fel de prelung si de melodios,
ca adancurile de ocean inchipuite de cantaretii
la harfa, la fluier de os.

Lasa-ti umbra sa-mi treaca peste maini, peste umeri,
ca pe treptele unei scari in spirala,
si uita-te cu un colt de spranceana
cum iau nastere cuvintele de pe buzele mele,
asemenea lunii din marea vicleana.

Fiece cuvant care-l spun e un trup straveziu
de barbat, de femeie,
e-un sir unduit taiat in doua
gheata unui desert ce scanteie.
Vechile nuante-ale lucrurilor in zadar le mai cauti
statura lor necrescuta, culorile lor in schimbare
atarnand spre gri, ca niste capete de baieti
aplecate pe-o balustrada, visatoare.

Priveste, a aparut un platou
lucios, de metal.
Ce-ntins e platoul de nobil metal!
Noi doi suntem in mijlocul lui.
Si iata ca spui
cuvantul "noi",
fara sa te inclini intr-un rotocol de aer,
fara sa te incovoi intr-un val!

E-ntr-adevar un platou stralucitor de metal!
De-aici se pleaca in sus, e-atat de simplu!
La fel ca o miscare de dans,
un dans al gandurilor,
un dans al ideilor,
suitorul miscarilor dans.

Deasupra sunt planetele. Le poti atinge si tu,
cumva,
cu o vocala, cu o singura vocala,
cu A.

Tu, pamantule, ochi albastru,
pentru ca suntem privirile tale.
Tu, pamantule, gatlej de foc,
pentru ca suntem strigatul tau.
Tu, pamantule, tampla albita,
pentru ca suntem gandurile tale.
O, pamantule,
tu, batranule,
inteleptule, miscatorule!